Publicat de: admin | 5 Aprilie 2016

Cinstirea Sfintei Cruci în parohia noastră

P1060949

P1060952

P1060958

P1060961

P1060929

P1060931

P1060935

P1060941

Publicat de: admin | 23 Martie 2016

Dimensiunea religioasă a operei lui Dimitrie Cantemir

Prelegerea Preafericitului Părinte DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa,
din partea Universității Creștine ,,Dimitrie Cantemir” din București
(22 martie 2016):

patriarhul-romaniei-doctor-honoris-causa

Dimitrie Cantemir – principe român și cărturar de talie europeană

Prin grija tatălui său, domnitorul Constantin Cantemir, copilul Dimitrie a beneficiat de timpuriu de o formare intelectuală prin care au fost cultivate darurile sale înnăscute pentru cunoaștere. Când evocă viața tatălui său, Dimitrie Cantemir își exprimă recunoștința pentru formarea primită, pentru că i s-a îngăduit să învețe și să aprofundeze latina, greaca și slavona. Totodată, este evidențiată dimensiunea religioasă existentă încă dintru început în formarea sa. Astfel, Dimitrie Cantemir își amintește de nopțile de iarnă petrecute în palatul de la Iași, când tânăr fiind, îi traducea tatălui său din cărțile sfinte scrise în slavonă și îi citea predicile Sfântului Ioan Gură de Aur. Este relevant faptul că în fosta bibliotecă Lenin din Moscova s-a găsit un exemplar din Biblia tradusă şi tipărită pentru prima dată integral în română în anul 1688, în Muntenia, care îi aparținuse până în anul 1693 bătrânului Constantin, ulterior trecând în posesia fiului său Dimitrie. Acesta o va păstra de-a lungul întregii sale vieți, constituind o bogată și vie sursă de inspirație pentru reflecțiile sale.

Dimitrie Cantemir își continuă formarea la Constantinopol, unde începe apoi şi redactarea operei sale. Între anii 1693 și 1710 sunt redactate aproape 2000 de pagini. Performanța ca autor nu constă doar în numărul și diversitatea operelor, ci și în originalitatea remarcabilă pentru epoca respectivă. Este semnificativ faptul că primele lucrări încearcă să valorifice potențialul limbii române.

Există o strânsă legătură între erudiţia sa impresionantă şi preocupările politice ale acestui ilustru principe român şi cărturar european, membru al Academiei din Berlin. Între opera istorică, ilustrată prin lucrările Descrierea Moldovei, Istoria Imperiului otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Viața lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor, Cercetarea naturală a monarhiilor, și demersurile politice ale lui Dimitrie Cantemir există o strânsă legătură, reflectată prin aspirațiile puternice de dobândire a independenței în raport cu Imperiul otoman. Atât scrisul său, cât și acțiunea sa explicit politică sunt pentru Dimitrie Cantemir manifestări ale slujirii sale față de țară, într-un efort consecvent de întărire a demnității și culturii naționale.

În acest sens, istoricul Alexandru Zub menționează: „Cărturar de vast orizont și domn cu înalte răspunderi, Cantemir semnifică în durata noastră forța intelectuală și cutezanța politică. Amândouă i-au asigurat priorități ce nu pot fi trecute cu vederea. Una l-a dus la creații remarcabile în multiple domenii, plasându-l pe calea regală a unui enciclopedism românesc; cealaltă l-a prefăcut în simbol al luptei pentru eliberarea patriei, pusă mai presus de orice vanități personale. Este ceea ce l-a întărit pe principele cărturar în acțiunea din 1711, al cărei sens avea să-l fixeze chiar el, lapidar și obiectiv, ca într-un epitaf: Lăsând toate măririle și foloasele pentru o singură mărire, a trecut cu oștile sale de partea creștinilor (Descrierea Moldovei). Mărirea căutată atunci era demnitatea țării, libertatea ei, o mărire pe care, după neizbânda de la Prut, Cantemir avea să o servească doar cu mijloacele erudiției”[1].

Repere filosofice ale operei lui Dimitrie Cantemir

În anul 1700, Dimitrie Cantemir redactează în șase luni o lucrare intitulată Imaginea de nedescris a științei sacre și un an mai târziu, opusculul denumit Prescurtare a sistemului logicii generale. Din nefericire, ele nu au fost publicate imediat, ci doar în secolul 19, respectiv 20. Autorul ilustrează în aceste lucrări filosofice nu doar o temeinică erudiție în istoria ideilor filosofice, ci și o capacitate de analiză dublată de subtilitatea unei exprimări structurată prin imagini metaforice.

Dimitrie Cantemir depășește deopotrivă atitudinea filosofilor din antichitate care elogiau puterea rațiunii în domeniul cunoașterii, precum și poziția filosofiei empirice a modernității care exacerbează rolul „simțurilor” în epistemologie. Totodată, el critică teoria dublului adevăr, dezvoltată de gândirea scolastică, sintetizează și exprimă duhul Tradiției, exprimat în evlavia și ethosul Bisericii, într-o manieră lipsită de complexe în fața diferitelor teorii filosofice. Arătând simplitatea și profunzimea Adevărului, întemeiate pe o credință de nezdruncinat în Adevărul Hristos și întărită printr-o viață de evlavie și de rugăciune, însoțită de lectura Sfintei Scripturi, Dimitrie Cantemir respinge cu fermitate eroarea teoriei dublului adevăr afirmând: „Nu e deloc așa. Căci simplu e Dumnezeu, simplu e cuvântul lui Dumnezeu și simplu e adevărul care nu se găsește în altă parte decât în simpla lui Dumnezeu știință”[2].

După publicarea lucrării sale Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, în anul 1698, lucrările imediat următoare manifestă interesul lui Dimitrie Cantemir față de filosoful flamand Jan Baptist van Helmont (1580-1644). Acesta era deopotrivă fizician și medic. Cantemir îi atribuie lui Van Helmont meritul de a fi arătat falsificarea adevărului prin scolastică sub influența filosofiei greceşti din antichitate. Însă pe Dimitrie Cantemir nu-l preocupă principiile fizice dezvoltate de filosoful Van Helmont, ci teoriile sale despre nemurirea sufletului, în concordanță cu învățătura creștină.

Pe această linie, Cantemir va redacta în latină lucrarea Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre (Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago). În această lucrare, Cantemir arată că o cunoaștere autentică nu provine din rațiune, așa cum au susținut în principiu filosofii greci, nici din simțuri, cum pretind ,,învățații secolului acestuia care proclamă în gura mare că toată știința omenească pleacă de la simțuri”. Adevărul este relaționat cu lumina imaterială, prin care omul poate să contemple în parte slava lui Dumnezeu Care a creat lumea şi o transcende. În aceste sens, autoritatea adevăratei cunoașteri se întemeiază pe Revelație.

Există o solidaritate între concepția lui Cantemir și cea a lui Van Helmont, însă abordările și motivațiile sunt diferite. „Pe câtă vreme Van Helmont urmărește o descătușare față de scolastică și știința în forma ei aristotelică deductivă în vederea promovării unor interpretări științifice de un tip nou, bazate pe experiment și pe intuiție, Cantemir se străduiește ca, asigurându-și ajutorul aceleiași științe de tip nou a veacului său, să consolideze credința religioasă și s-o sustragă influenței scolasticii vetuste și sterile”[3].

Dimensiunea religioasă a gândirii lui Dimitrie Cantemir,

reflectată în lucrarea Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea

sau giudețul sufletului cu trupul

În prima sa lucrare intitulată Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul scrisă în doar câteva luni (decembrie 1697 – iunie 1698), Dimitrie Cantemir exprimă într-un mod existențial perspectiva evanghelică a cunoaşterii care subliniază distincția dintre Duhul lui Dumnezeu și duhul lumii. Sunt oferite repere concrete care să-i ajute pe oameni în identificarea priorităților autentice, astfel încât printr-o viață evlavioasă și prin cultivarea sau practicarea virtuților să dobândească viața veșnică. Lucrarea este structurată în trei părți: în prima parte se evidențiază dialogul cu tendințe polemice, purtat între înțelept și lume. În a doua parte este dezvoltată viziunea înțeleptului, aplicată la situații concrete de viață și argumentată prin texte vetero și nou-testamentare. În cea de-a treia parte este tradus tratatul de etică al teologului Andreas Wissovatius, intitulat Îndemnul la virtute, frână împotriva păcatului (Stimuli virtutum, fraena peccatorum). Ediția bilingvă (română-greacă) a Divanului a fost publicată la 30 august 1698 la tipografia domnească din Iași.

Tipărită în anul 1698, copiată aproape din deceniu în deceniu până în anul 1846, retipărită în anii 1865, 1878, 1969, 1974, analizată în diferite manuale sau studii, prima scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne o mărturie semnificativă a umanismului românesc. De la apariție și până la mijlocul secolului 19, Divanul face parte dintr-un fond literar circulant, fiind citită şi prin manuscrise copiate. Ea îndeplinește o funcție de operă etică, valorificând aspectele educației religioase și ale reflecției filosofice. Prin republicarea lucrării, în anul 1865, Bogdan Petriceicu Hașdeu redescoperă importanţa Divanului pentru istoriografia culturală și pentru filologia română. Iar retipărirea Divanului în anul 1878 se face în contextul reeditării întregii opere a lui Dimitrie Cantemir de către Academia Română.

Este de semnalat caracterul complex al Divanului, o mărturie reprezentativă a gândirii românești din secolul 17, care-și păstrează actualitatea atât în domeniul etic-religios, filosofic, precum și pentru cercetarea filologică. În acest sens, istoricul şi teologul Virgil Cândea preciza: „Divanul este o operă de gândire, și sub acest raport interesează pe cercetătorii filosofiei noastre, una din vechile opere de exprimare în limba română într-o formă artistică – ceea ce îi justifică atenția filologiei și istoriografiei literare – și totodată, unul dintre izvoarele prețioase de informație asupra cunoștințelor variate ale cărturarilor români din secolul al XVII-lea și ale cititorilor lui. El interesează deci, în egală măsură, istoria culturii române vechi. Această întreită valoare a Divanului îi îndreptățește pentru totdeauna prețuirea iubitorilor de cultură și atenția cercetătorilor”[4].

Divanul se încadrează perfect în genul lucrărilor focalizate pe disputa dintre suflet și trup, existente din antichitatea târzie și continuând în Evul Mediu. Aceste lucrări au apărut atât în lumea apuseană (Boethius, Bernard de Clairvaux, Hidelbert), cât și în cea răsăriteană (Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul). Trebuie precizat însă că înțeleptul ilustrat în Divanul nu optează pentru o retragere din lume, pentru o asceză solitară, ci pentru rămânerea în viața lumii și transfigurarea acesteia prin trăirea virtuților propovăduite de Evanghelia lui Hristos.

Prin contribuția sa specifică se poate afirma că: „…Divanul a marcat un însemnat pas înainte pentru tânăra literatură de limbă română. Acesta constituia prima carte originală de gândire etico-religioasă, mult mai interesantă pentru public decât tot ce se publicase în veacul XVII. Și acest lucru este dovedit fără putință de tăgadă de succesul înregistrat de opera lui Cantemir în cele două secole succesive, în care a cunoscut o largă difuzare în tot spațiul românesc (inclusiv în Transilvania), atât sub formă tipărită, cât și manuscrisă”[5].

Pe lângă operele din tradiția antică și medievală care au constituit posibile surse de inspiraţie pentru Dimitrie Cantemir în redactarea Divanului, poate fi semnalată și lucrarea Cercetarea ştiinţelor (Venatio scientiarum) scrisă de Jan Baptist van Helmont, autor preferat al cărturarului moldovean. În lucrarea respectivă este prezentată disputa dintre două personaje alegorice: Sufletul și Rațiunea. Însă în Cercetarea ştiinţelor abordarea temei se realizează în plan gnoseologic, pe când în Divanul discuția e purtată într-o perspectivă etică. Se poate face o apropiere între cele două lucrări prin aparatul formal și procedeul utilizat, nu însă prin conținut, întrucât perspectivele de abordare sunt diferite.

Încă de la prima sa lucrare, se observă predilecția spre filosofie a lui Dimitrie Cantemir. În acest sens, Dan Bădărău afirmă: „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, prima scriere a lui Dimitrie Cantemir, dovedește, ca și lucrările imediat următoare, că problemele filosofice generale au fost cele dintâi care l-au atras pe învățatul moldovean. Ea nu este o carte bisericească, ci o carte a unui laic, scrisă pe pozițiile eticii creștine și stoice în scopuri educativ-morale în cadrul societății feudale. Ea este cea dintâi încercare în domeniul eticii făcută de un cugetător român în limba română, potrivit cu împrejurări socotite specifice societății românești din acele vremuri, această critică a moralei lumești fiind și o critică transparentă a egoismului și a lăcomiei boierimii”[6].

Dimitrie Cantemir își asumă în mod explicit și cu mândrie identitatea creştin-ortodoxă a credinței sale. La începutul Divanului el adresează un cuvânt de laudă fratelui său Antioh. În acest context, Dimitrie Cantemir „…se mândrește în primul rând că nu este păgân, ci creștin, în al doilea rând că nu altei Biserici, ci a Răsăritului este următor; iar în al treilea rând este o fericire pentru el că se trage dintr-un părinte și-o maică cu Antioh”[7].

Dimensiunea morală a lucrărilor lui Cantemir

și vocația unei sinteze între Răsărit și Apus

Lucrarea Divanul evidențiază la Dimitrie Cantemir capacitatea unei reflecții filosofice și vocația realizării unei sinteze creatoare între tradiția culturală a Răsăritului și cea a Apusului. Spirit enciclopedic și analist fin, Dimitrie Cantemir manifestă o vocație certă a asumării dimensiunii universale a culturii, dar care se întrupează concret într-o sinteză specifică rezultată prin capacitatea de articulare a tradițiilor distincte din Orient și din Occident.

Rezumând elogiile aduse lui Dimitrie Cantemir de mari oameni de cultură români, academicianul Eugen Simion arată că Hașdeu îl consideră pe Dimitrie Cantemir cel dintâi istoric al românilor; Blaga îl numește ca fiind „întâiul spirit al nostru de dimensiuni europene”, Iorga remarcă la el „nesfârșita tinerețe de suflet”, iar George Călinescu îl denumește „Lorenzo de Medici al nostru”. Constantin Noica vede în Cantemir un înaintaș în „cercetarea cuvântului”.

Indiferent de accentul specific care definește o anumită lucrare a lui Cantemir, se distinge în ansamblul său dimensiunea morală a operelor sale, precum și dorinţa eruditului principe de a stabili punți de legătură între tradiția culturală a Orientului și cea a Occidentului. În acest sens, academicianul Eugen Simion precizează: „…observăm că autorul Divanului este, înainte de orice, un bun moralist. Orice ar scrie (o istorie a Imperiului otoman, o biografie, un roman alegoric sau un eseu pe teme religioase), el gândește și se exprimă ca un moralist, adică un observator atent al vieții oamenilor și un spirit care meditează la destinul omului în scurta trecere pe pământ. Un moralist născut, crescut și format intelectual în spațiul de întâlnire dintre mai multe culturi: cultura sud-est europeană (balcanică), cu o puternică cultură bizantină, cultura Orientului apropiat, cultura propriu-zis a estului (Rusia) și, prin intermediul lecturilor și al contactelor cu oamenii din Franța și Germania, cultura Occidentului european”[8].

În cartea sa Divanul, Dimitrie Cantemir realizează o meditație amplă, în duhul Sfintei Scripturi, dar fără să se limiteze doar la citarea unor texte biblice. El folosește și autori greci și latini, cu precădere pe stoici. Citează des din Cicero, Seneca, Epictet, Fericitul Augustin. Autorul merge pe linia Sfintei Scripturi, însă interiorizează textul în cadrul unor reflecții personale remarcabile. Firul călăuzitor al gândirii din lucrarea Divanul este dat de afirmația Ecleziastului din Sfânta Scriptură prin care se subliniază că lumea se laudă cu trufia ei, cu bogăția și frumusețile sale. Însă, înțeleptul, cu luciditate, exprimă caracterul trecător sau efemer al realităţilor percepute în duh lumesc, materialist. Dialogul dintre lume și înțelept se poartă cu argumente și subtilități.

Dimitrie Cantemir exprimă prin vocea înțeleptului că avuțiile lumii sunt fum, bunurile au devenit praf, iar desfătările s-au transformat în „pulbere de vânt ridicate”. Inclusiv cinstea și slava lumii devin „ocară și defăimare”. Totodată, înțeleptul mărturisește că numai prin lumina credinței se ajunge la adevăr, ca sens ultim al existenței, depășindu-se întunericul ignoranței. În acest sens, pentru a trăi cu dreaptă măsură, omul trebuie să reflecteze în mod consecvent la trei realități: moartea, învierea și dreapta judecată. Se poate observa în Divanul tendința lui Cantemir de a parafraza epistolele Sfântului Apostol Pavel, structurând lucrarea sa într-un fel de manual de morală practică.

Academicianul Eugen Simion semnalează actualitatea meditației din lucrarea Divanul pentru cititorul contemporan care poate aprecia în această lucrare capacitatea „…de a cuprinde și de a da o explicație a lumii, pornind de la adevărurile biblice, și de a construi, în cele din urmă, o etică a omului virtuos. O etică bazată pe preceptele religiei creștine răsăritene și, totodată, în funcție de modelul lumii medievale. În centrul lui se află omul cumpătat și virtuos, nu retras din lume, ci înțelept și moral în mijlocul unei lumi în care mișună poftele necurate și voința crâncenă de înavuțire și putere. Este, apoi, în dialogul cantemiresc ceva ce place la lectură și este demn de admirat: finețea gândului și simțul creației. Acesta este semnul cel mai puternic al talentului de moralist în scrierile acestui moldovean ivit la locul de întâlnire a mai multor culturi”[9].

În lucrarea Divanul, Dimitrie Cantemir evidențiază conflictul dintre: Lume și Înțelept, Trup și Suflet care exprimă două realități: cea hedonistă şi cea ascetică. Personajele care polemizează în cartea lui Cantemir sunt Lumea și Înțeleptul. Înțeleptul denunță trufia și vremelnicia lumii. Lumea își descrie avantajele sale, în logica țintuită de o filosofie a lucrurilor pământești. Înțeleptul, bazându-se pe autoritatea Sfintei Scripturi, pe autori patristici și pe anumiți filosofi (în mod special pe cei stoici) dezvoltă o amplă și nuanțată pledoarie care îi dă câștig de cauză în fața lumii.

Prin lucrarea Divanul, Dimitrie Cantemir se înscrie într-o continuitate de gândire cu tradiția bizantină și cea medievală. Ca model al Divanului a fost indicată cartea Dioptra a monahului bizantin Filip Solitarul din secolul 11. În acea lucrare, dialogul polemic se purta între trup și suflet. Însă Divanul are o dezvoltare proprie, deoarece Cantemir nu oferă ca soluție ieșirea din lume și practicarea unei asceze solitare, ci promovarea unui mod de viață cumpătat și virtuos în interiorul vieții cetății. Divanul a fost relaționat și cu o altă lucrare, intitulată Personificările atribuită lui Mihail Choniates, un autor din secolul 12.

Academicianul Virgil Cândea evidențiază, pe de o parte, continuitatea gândirii lui Cantemir cu tradiția medievală, pe de altă parte, elementele înnoitoare, cu accent modern, prezente în cartea Divanul. În același timp se poate observa încă din această primă lucrare vocația lui Dimitrie Cantemir de a realiza o sinteză creatoare între tradiția culturală a Orientului și cea a Occidentului.

În acest sens, Virgil Cândea precizează: „La hotarele dintre două gândiri, cea tradițională a Orientului ortodox și a Occidentului medieval, pe de o parte, cea nouă a zorilor raționalismului, pe de alta, Divanul ajută la reconstituirea fizionomiei cărturarului român și, în general, sud-est european, de la sfârșitul secolului al XVII-lea… Opera învățatului moldovean rămâne un prețios document, atât prin contactele dintre două mari zone de cultură, cât și pentru epoca – decisivă în evoluția civilizației europene – de afirmare a raționalismului în interiorul vechii gândiri medievale”[10].

Divanul nu reprezintă doar o lucrare semnificativă pentru cultura română, ci are o dimensiune europeană și constituie totodată, o mărturie a întâlnirii diferitelor tradiții din Orient și Occident. Virgil Cândea menționează în acest sens: „Scris într-un centru important de cultură sud-est europeană, asociind elemente de gândire din răsăritul și apusul continentului, publicat și în limba greacă, Divanul aparține prin temă, geneză și destinație tezaurului comun al literaturii europene. Cantemir însuși considera că prima lui scriere poate interesa cercul învățaților de la Academia din Berlin… Sensul pe care Cantemir îl dă Divanului, ca gen literar, face din opera sa un document al schimburilor culturale Orient-Occident. Apelul la autorități din gândirea clasică sau medievală – păgâne, catolice, unitariene – într-o carte de etică ortodoxă este plin de semnificație pentru lărgirea orizontului cultural sud-est european în pragul epocii moderne. Iată tot atâtea motive care conferă primei scrieri a lui Cantemir o însemnătate ce depășește granițele culturii românești”[11].

În concluzie, vocaţia lui Dimitrie Cantemir de-a realiza sinteze între diferite culturi, păstrând totodată identitatea spiritual-religioasă proprie, într-un dialog critic şi creator, poate fi înţeleasă şi ca o vocaţie a multor români azi în context european sau universal. În acest sens, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” confirmă prin însuși proiectul său iniţial această vocaţie.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

DSC_1832

[1] Acad. Alexandru ZUB, „Dimitrie Cantemir, erudit și om politic” în Dimitrie Cantemir (1673-1723). Principe român și cărturar european, volum colectiv, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 11.

[2] Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat, Ed. Humanitas, București, 2011, p. 69.

[3] Van Helmont realizează o critică a logicii formale, a rațiunii discursive, arătând că această rațiune este incapabilă să descopere adevărul, rolul său fiind doar de a demonstra ceea ce inteligența intuitivă știe deja. „Cantemir opune și el știința izvorâtă din intelect, care cunoaște adevărul simplu (adică nemijlocit) și știința rațională compusă (discursivă și mediată). În Sacrosanctae, Cantemir combate scolastica pe care o consideră un vehicul al ateismului”. Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Ed. Academiei Române, București, 1964, p. 311.

[4] Acad. Virgil Cândea, „Divanul în cultura românească și în cultura europeană” în Dimitrie Cantemir (1673-1723). Principe român și cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 18.

[5] Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat, Ed. Humanitas, București, 2011, pp. 65-66.

[6] Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Ed. Academiei Române, București, 1964, p. 125.

[7] Dimitrie Cantemir, Divanul, ediție îngrijită, studiu introductiv și comentarii de Virgil Cândea, Ed. Academiei române, București, 1974, p. 195.

[8] Acad. Eugen Simion, „Cantemir moralistul”, în Dimitrie Cantemir, volum colectiv, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, pp. 15-16.

[9] Ibidem, pp. 26-27.

[10] Virgil Cândea, Dialogul Orient-Occident, tradiție-inovație în Divanul lui Cantemir, București, 1964, pp. 49-50.

[11] Dimitrie Cantemir, Divanul, ediție îngrijită, studiu introductiv și comentarii de Virgil Cândea, Ed. Academiei Române, București, 1974, pp. 92-93.

Preluare http://www.basilica.ro

Ortodoxia, calea împărătească a Evangheliei

COPERTA past ortodox 2016.cdr

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler

şi Preaiubiţilor credincioşi

din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl,

Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Binecuvântat să fie Dumnezeu Care ne-a învrednicit să prăznuim, şi în acest an, Duminica Ortodoxiei şi să continuăm urcuşul nostru duhovnicesc, prin post şi rugăciune, către slăvita sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Duminica de astăzi este, ca toate Duminicile, o Zi a Domnului şi o Zi a Învierii, fiind ziua cea dintâi a săptămânii (Matei 28, 1), dar ea este totodată şi sărbătoarea dreptei credinţe, este „hramul” Ortodoxiei, pe care îl cinstim în fiecare an, de peste douăsprezece veacuri.

Ortodoxia, pe care o sărbătorim astăzi, este Biserica lui Hristos pe pământ[1]şi a fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos Mântuitorul, „pe temelia apostolilor şi a prorocilor”(Efeseni 2, 20). Această Biserică păstrează, de două milenii, neschimbată învăţătura Întemeietorului ei şi rânduiala Sfinţilor Apostoli, în forma stabilită de Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele ecumenice.

Ortodoxia este credinţa mântuitoare, în centrul căreia se află adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ne-a fost descoperit de Dumnezeu prin profeţi, iar „în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul(Evrei 1, 2). Ea este credinţa pecetluită cu sânge de mucenicii celor două milenii de creştinism, dar şi de cei care-şi jertfesc viaţa pentru Hristos în timpul nostru.

Începuturile sărbătorii de astăzi se leagă de luptele pentru restabilirea cin­stirii sfintelor icoane, interzisă în urma edictului emis de împăratul bizantin Leon al IlI-lea Isaurul (717-741), în anul 727, acesta fiind un duşman al cinstirii sau al cultului icoanelor. Însă un mare teolog, Sfântul Ioan Damaschin, vieţuitor în mănăstirea Sfântul Sava din pustiul Iudeii, a contestat atunci dreptul împăratului de a interveni în problemele Bisericii şi a precizat că singura autoritate compe­tentă în materie de credinţă este Sinodul episcopilor. „Ne supunem ţie, împărate – spune Sfântul Ioan Damaschin – în lucrurile care privesc viaţa, dăjdiile, vămile, încasările şi cheltuielile, în toate ale noastre încredinţate ţie; dar în ce priveşte conducerea Bisericii, avem pe păstori, pe cei care ne-au grăit nouă cuvântul şi care au formulat legislaţia bisericească”[2].

După mai bine de cinci decenii de mari tulburări pricinuite de potrivnicii icoanelor (numiţi iconoclaşti), împărăteasa Irina (t 802), în calitate de regentă, cu sprijinul patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806), a convocat în anul 787 Sinodul al VII-lea Ecumenic la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică, pentru a se pronunţa în privinţa cinstirii sfintelor icoane. Sinodul s-a ţinut între 24 septembrie şi 13 octombrie 787 şi a hotărât că este permis şi chiar folo­sitor şi bineplăcut lui Dumnezeu a picta icoane liturgice şi a le cinsti. Pe de altă parte, Părinţii Bisericii au precizat că sfintele icoane trebuie cinstite deoarece pe ele sunt zugrăvite chipurile unor persoane sfinte, iar cinstirea adusă sfintelor icoane nu se adresează materiei icoanei (lemnului), ci persoanelor pictate pe icoane. Prin urmare, cinstirea sfintelor icoane nu este idolatrie. Din nefericire, însă, lupta potrivnicilor cinstirii sfintelor icoane nu s-a încheiat în anul 787, ci a continuat, cu mici întreruperi, încă aproape cincizeci de ani. În tumultul acelor lupte împotriva icoanelor, au fost distruse o mulţime de icoane, adevărate comori ale credinţei, spiritualităţii, evlaviei şi artei iconografice ortodoxe, multe biserici şi mănăstiri fiind deposedate de icoanele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale sfinţilor. Atunci, mulţi credincioşi ortodocşi au plătit cu viaţa sau au fost nevoiţi să ia calea exilului pentru curajul de a apăra sfintele icoane. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, în cele din urmă, ortodocşii apără­tori ai sfintelor icoane au biruit. Convinşi că una este idolul păgân sau chipul cio­plit, şi altceva este sfânta icoană, chipul unei fiinţe cereşti sau al unui sfânt, creştinii ortodocşi nu au cedat în faţa celor care se împotriveau cinstirii icoa­nelor, şi, astfel, credinţa ortodoxă a învins.

Împărăteasa Teodora a Bizanţului (842-846), împreună cu patriarhul Metodie, a convocat un sinod la Constantinopol, pentru ziua de 11 martie 843. Acest sinod a declarat valabile toate hotărârile celor şapte Sinoade ecumenice, a resta­bilit cultul sau cinstirea sfintelor icoane şi i-a anatemizat pe toţi iconoclaştii şi pe toţi ereticii. Întrucât hotărârea aceasta a fost luată în ajunul primei duminici din Postul Mare, duminica aceea a fost numită Duminica Ortodoxiei, zi în care Biserica Ortodoxă serbează dreapta credinţă în plinătatea ei şi totodată biruinţa asupra tuturor ereziilor. De atunci, Duminica Ortodoxiei a fost introdusă în ca­lendarul Bisericii, devenind o zi de aleasă cinstire a tuturor celor care au apărat dreapta credinţă şi sfintele icoane, o zi în care ne unim în rugăciune cu toţi creştinii ortodocşi din ţară şi de pretutindeni, o zi în care, în mod deosebit, ne simţim în comuniune cu toţi sfinţii, din toate timpurile, dar mai ales cu martirii, mărturisitorii şi cuvioşii care şi-au dăruit viaţa Domnului Hristos, pentru apărarea dreptei credinţe şi cinstirea sfintelor icoane.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sfânta Scriptură ne învaţă că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu(Facere 1, 27), iar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut”(Coloseni 1, 15). Aşa după cum scrie Sfântul Ioan Damaschin: „… când vezi că cel fără de trup S-a făcut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului său omenesc. Când cel nevăzut S-a făcut văzut în trup, atunci vei înfăţişa în icoană asemănarea celui care S-a făcut văzut. Când cel fără de corp, fără de formă, fără de greutate şi calitate, fără mărime, din prici­na superiorităţii firii Lui «a luat chip de rob» (Filipeni 2,7) […], atunci zugrăveşte-I icoana şi aşază, spre contemplare, pe acela care a primit să fie văzut. Zugrăveşte coborârea Lui fără nume, naşterea din Fecioară, botezul în Iordan, schimbarea la faţă de pe Tabor, pătimirile, moartea, minunile […], zugrăveşte-le pe toate şi prin cuvânt şi prin culori”[3].

Acelaşi Sfânt, Ioan Damaschin, arată, mai departe, că „odinioară Dum­nezeu cel necorporal şi fără formă nu se zugrăvea deloc. Acum, însă, prin fap­tul că Dumnezeu S-a arătat cu trup, a locuit printre oameni, fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu”[4].

Desigur, între icoană şi persoana zugrăvită pe ea există o legătură harică realizată prin sfinţirea icoanei, adică o legătură duhovnicească între icoană şi Hristos sau între icoană şi sfinţii Lui, făcând-o astfel vrednică de cinstire, aşa cum ne învaţă tot Sfântul Ioan Damaschin, zicând: „Dacă nu te închini icoanei nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea. Mă închin icoanei lui Hristos – spunea Sfântul Părinte – ca unul ce este Dumnezeu întrupat, icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu, icoanei sfinţilor, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu […]; mă închin icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele Lui, zugrăvesc biruinţele şi pătimirile lor, pen­tru că prin ele mă sfinţesc şi mă aprind de râvna de a le imita”5. Urmându-i pe sfinţi devenim şi noi icoane vii ale lui Dumnezeu, Cel Sfânt, în măsura în care dobândim prin har asemănarea cu El. Astfel, sfânta icoană nu rămâne pentru noi o simplă bucată de lemn sau de pânză pictată, ci ne pune în legătură spirituală (de rugăciune) cu Hristos şi cu toţi sfinţii, ne susţine comunicarea şi comuniunea cu persoanele sfinte, al căror ajutor şi a căror prezenţă le simţim în suflet când ne închinăm cu credinţă şi sărutăm cu evlavie sfintele icoane.

În acelaşi timp, sfintele icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Sale, ale îngerilor şi ale sfinţilor nu sunt doar opere de artă, ci în ele vedem mo­dele sfinte de vieţuire creştină pe care suntem chemaţi să le urmăm în viaţa noastră, dacă răspundem cu iubire la iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor faţă de noi. Aşadar, icoana lui Hristos ne ajută să ne rugăm, să ne apropiem de Hristos, şi să ne împărtăşim de lumina Sa. De asemenea, icoanele Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor ne întăresc în lupta noastră duhovnicească spre a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică.

Totodată, trebuie să preţuim şi rolul instructiv şi educativ al sfintelor icoane. Rugându-ne în faţa sfintelor icoane, întipărim în memorie viaţa şi faptele minunate ale Mântuitorului Iisus Hristos, izvorâte din iubire milostivă, dar şi din credinţa, evlavia, râvna, nevoinţele şi jertfelnicia sfinţilor, care ne sunt de mare folos în săvârşirea faptelor bune şi în dobândirea sfinţeniei. „Nu am prea multe cărţi –spune Sfântul Ioan Damaschin – şi nici nu am timp liber pentru a citi; intru însă în biserică, spitalul obştesc al sufletelor, înăbuşit de gânduri, ca de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă şi, pe nesimţite, slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am primit răbdarea mucenicu­lui, răsplata cununilor şi mă aprind, ca prin foc, cu dorinţa de a-l imita. Căzând la pământ, mă închin lui Dumnezeu, prin mijlocirea mucenicului şi mă mântui”6.

Iată cât de necesare sunt sfintele icoane în viaţa noastră! Ele ne conduc la sfinţenie, la Dumnezeu. Fără sfintele icoane, lumea noastră spirituală ar fi mult mai săracă. Având însă în biserică şi în casă sfintele icoane, avem în faţa noastră un izvor de lumină, de spiritualitate, de puritate şi de frumuseţe cerească. Prin urmare, avem datoria de a cinsti sfintele icoane, de a le apăra şi de a le iubi, deoarece sfintele icoane ne amintesc permanent adevărul credinţei că Hristos Domnul este pururea cu noi în Biserica Sa (cf. Matei 28, 20), împreună cu Născătoarea de Dumnezeu, cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii lui Dumnezeu.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Prin hotărârea Sinodului al VII-lea ecumenic din anul 787, Biserica noastră dreptmăritoare a preluat şi a oficializat învăţătura Sfântului Ioan Damaschin cu privire la cinstirea sfintelor icoane şi la importanţa pe care ele o au în viaţa litur­gică a Bisericii şi a fiecărui creştin ortodox. Această învăţătură nu a fost valabilă doar pentru veacul al VlII-lea, ci pentru toate timpurile şi locurile, pentru creştinii de astăzi şi de totdeauna.

Biserica ne cheamă, aşadar, să afirmăm credinţa ortodoxă şi să cinstim sfin­tele icoane ale Domnului Iisus Hristos, ale Preasfintei Sale Maici, ale îngerilor şi ale sfinţilor care împodobesc locaşurile de cult ortodoxe, dar ne învaţă în acelaşi timp, să ne îngrijim şi de icoana sau chipul lui Hristos prezent în aproapele nostru, în fiecare om. În acest sens, sunt pilduitoare şi normative pentru viaţa noastră creştină cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan adresate creştinilor din vremea sa şi, prin ei, nouă tuturor: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”(I Ioan 4, 10-11 şi 20).

Prin urmare, temelia credinţei noastre este iubirea milostivă. Iubind pe aproapele nostru, îl iubim şi pe Dumnezeu.

Întrucât anul acesta, 2016, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noas­tre Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bise­riceşti, îndemnăm pe toţi tinerii din şcoli şi din universităţi, pe profesorii de religie şi pe teologi, pe tinerii slujitori ai sfintelor altare şi pe toţi credincioşii tineri să apere, să susţină şi să promoveze valorile spirituale ale Ortodoxiei şi ale poporului român, tradiţiile sfinte primite din generaţie în generaţie, familia creştină tradiţională, patrimoniul cultural naţional, bisericesc şi civil, într-un cuvânt, identitatea noastră spirituală românească moştenită de la vrednicii înain­taşi, pe care-i comemorăm şi îi cinstim cu recunoştinţă în fiecare an.

În acest sens, un obiectiv de mare importanţă pentru viaţa şi istoria Bisericii noastre şi a poporului român dreptcredincios, care are nevoie de susţinerea noas­tră, este Catedrala Mântuirii Neamului. Noua Catedrală Patriarhală, lăcaş de rugăciune şi de binecuvântare va rămâne peste veacuri o icoană a credinţei nea­mului românesc şi o mărturie a evlaviei noastre, a dăruirii şi a dăinuirii noastre, dar şi un simbol al demnităţii naţionale, al unităţii şi comuniunii dintre generaţii, al comuniunii românilor din ţară şi din afara ţării. Noua Catedrală nu va fi des­tinată doar slujirii liturgice, ci va împlini şi o lucrare social-culturală, filantropică şi medicală. În această catedrală, alături de icoanele Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Maicii Domnului, vor fi pictate şi icoanele sfinţilor români care au fost apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti de-a lungul veacurilor.

Ca în fiecare an, şi în anul acesta 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cheamă şi acum pe toţi slujitorii sfintelor altare şi pe toţi credincioşii să susţină, cu aceeaşi dăruire, colecta pentru Fondul Central Misionar. Acest fond are deja o istorie de mulţi ani şi a fost de mare folos, în anii anteriori, mul­tor comunităţi parohiale şi mănăstireşti din ţară şi de peste hotare, dar şi aşeză­mintelor social-filantropice ale Bisericii noastre. Banii care vor fi colectaţi anul acesta vor fi folosiţi, îndeosebi, pentru ajutorarea parohiilor misionare din mediul rural, izolate, în care locuiesc credincioşi vârstnici şi tot mai puţini, unde nu mai există alte instituţii, ci doar preotul a mai rămas să le fie de ajutor prin rugăciune şi prin faptele milostivirii creştine. De asemenea, vor fi sprijinite instituţiile social-caritative pentru copii, pentru vârstnici şi pentru credincioşii care sunt în grele suferinţe în spitale, pentru şcoli, familiile nevoiaşe cu mulţi copii, comunităţile româneşti din afara graniţelor ţării, care au mare nevoie de ajutor în păstrarea dreptei credinţe, a graiului nostru românesc, precum şi pen­tru zidirea ori dotarea lăcaşurilor de cult.

Suntem încredinţaţi că, şi de această dată, veţi răspunde la apelul nostru părintesc, pentru ca Biserica să-şi poată continua lucrarea sa misionară şi social-filantropică.

Rugându-ne lui Dumnezeu să ne ajute în urcuşul nostru duhovnicesc spre slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă adresăm îndemnul nostru la iubire milostivă prin cuvintele frumoasei rugăciuni din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, săvârşită în această sfântă zi de Duminică a Ortodoxiei: „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce aduc roade şi fac bine în sfintele Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase”.

Vă împărtăşim binecuvântarea noastră părintească prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel:Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi (II Corinteni 13, 13) Amin.

Preşedintele Sfântului Sinod

al Bisericii Ortodoxe Române,

D a n i e l,

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei

şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan,

Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan,

Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru,

Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale

şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nifon,

Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen,

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu,

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie,

Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic,

Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei,

Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae,

Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

† Justinian,

Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Corneliu,

Episcopul Huşilor

† Lucian,

Episcopul Caransebeşului

† Sofronie,

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim,

Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu,

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei,

Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie,

Episcopul Giurgiului

† Sebastian,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion,

Episcopul Tulcii

† Petroniu,

Episcopul Sălajului

† Gurie,

Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil,

Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix (Serbia)

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei,

Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie,

Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail,

Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Varlaam Ploieşteanul,

Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul,

Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Antonie de Orhei,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemţeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul,

Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei

şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioan Casian de Vicina,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului

† Ignatie Mureşeanul,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei

[1] Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1933, p. 1.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, traducere din limba greacă şi studiu intro­ductiv de D. Fecioru, Bucureşti, 1937, p. 15.

[3] Ibidem, p. 36.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 23.

[6] Ibidem, p. 41.

Publicat de: admin | 19 Martie 2016

Activităţi educative cu copiii în Duminica Ortodoxiei

P1060907

P1060910

P1060912

P1060913

P1060926

Publicat de: admin | 11 Ianuarie 2016

Tradiţionalul foc de tabără

P1060779

P1060783

P1060785

P1060786

Publicat de: admin | 6 Ianuarie 2016

Sărbătoarea Bobotezei în parohie

P1060757

P1060759

P1060767

Publicat de: admin | 25 Decembrie 2015

Venirea lui Moş Crăciun

P1060668

P1060675

P1060676

P1060681

P1060698

P1060700

P1060702

NAŞTEREA DOMNULUI,

ÎNDUMNEZEIREA OMULUI

IMG_2

 † CASIAN

din darul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Dunării de Jos,

Preacucernicilor şi preacuvioşilor părinţi,

cinului monahal şi tuturor binecredincioşilor creştini

din Arhiepiscopia noastră

har, pace, sănătate şi ajutor în tot ceea ce ne este de folos,

iar de la noi arhierească binecuvântare

 

„Hristos pe pământ, Înălţaţi‑vă!

Cântaţi Domnului tot pământul

Şi cu veselie lăudaţi‑L popoare,

Că S‑a preamărit!“

(din cântările de la slujba Naşterii Domnului)

 

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

După datina străbună, la Sărbătoarea Naşterii Domnului ne regăsim cu toţi cei dragi şi în case, şi în familii, dar mai ales în sfintele lui Dumnezeu biserici, spre a ne bucura unii de alţii ca de nişte daruri pe care le primim de Sus, ca apoi să le prezentăm, asemenea celor aduse de magi, Pruncului Dumnezeiesc: aurul credinţei, smirna faptelor bune şi tămâia rugăciunilor purificatoare şi binefăcătoare.

Încă persistă dulcile armonii ale celor mai suave rugăciuni, colinde şi imne doxologice transpuse din mesajul iubirii Mântuitorului Prunc „Mititel şi‑nfăşeţel/În scutec de bumbăcel“, care cuprind în ele toată lumea şi aspiraţiile ei divine. Din dulceaţa conţinutului teologic, dar şi din mesajul sufletesc şi tradiţional‑popular pe care colindele ni le împărtăşesc, înţelegem şi mărturisim pe: „Domnul Cel Preabunul/Ce ne‑a adus iarăşi Crăciunul!“.

Citim, astfel, ca într‑o Sfântă Evanghelie, istoria mântuirii noastre şi ne înnoim creştineşte coborând, în timp, la vârsta nevinovatei copilării fericite în care Domnul ne arată icoana vie a Împărăţiei Cerurilor pe pământ: „De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“[1].

Încercăm să dăm glas inimilor în care „Dumnezeu cel mititel“ intră să oficieze „Liturghia împăcării şi a iertării, a iubirii şi a reconcilierii“ cu noi înşine şi cu toţi semenii noştri! În acestea se arată semnul ceresc asemenea „stelei“ de la Betleem, iar glasurile îngerilor răsună în toată fiinţa noastră ca‑ntr‑o mare „Catedrală“ cosmică, o extensie a Peşterii de la Naşterea Mântuitorului! În această „catedrală a inimilor deschise şi bune“ intră să ne colinde, în sufletele noastre, Dumnezeu şi toţi semenii noştri, mai ales cei pe care nu i‑am iubit şi nu i‑am iertat ca pe fraţii noştri buni! Acum este clipa reconcilierii!

Astfel, aşa cum ne arată pe viu şi Sfântul Ignatie Teoforul, putem deveni cu toţii purtători de Dumnezeu: „Că venerabila voastră preoţime, rânduită de Dumnezeu, este aşa de unită cu păstorul – Episcopul – ca şi coardele cu chitara. De aceea este cântat (lăudat) Iisus Hristos, în unirea voastră şi în armonioasa voastră dreptate. Fiecare din voi să fiţi, deci, un cor! Şi în armonia înţelegerii dintre voi, luând melodia lui Dumnezeu, să cântaţi, prin Iisus Hristos, cu un glas Tatălui, ca să vă audă şi să vă cunoască prin faptele voastre bune pe care le faceţi“[2].

Purtătorii de Dumnezeu, pruncii, tinerii în familiile lor iubite, împreună cu părinţii şi bunicii, cu dascălii şi prietenii ne introduc în atmosfera caldă şi senină a Naşterii Mântuitorului, „singurul lucru nou sub Soare“, temelia şi dreptarul înnoirii noastre reale, sufleteşti şi omeneşti.

Cât de actuale şi de binefăcătoare sunt, în acest spaţiu îndumnezeit din inimile noastre, învăţăturile trăite de o tânără, în experienţa căreia respiră toată suflarea creştinească reunită într‑o autentică familie reconciliată: „Pentru mine Crăciunul este ceva cu totul şi cu totul deosebit, ce are loc iarna, şi Dumnezeu nu putea alege un anotimp mai potrivit pentru naşterea Fiului Său.

Nu vi se pare că atunci când priviţi oceanul imaculat al zăpezii, albul nesfârşit vă troieneşte nu cu nea, ci cu puritate? Mie astfel mi se întâmplă în fiecare an de Crăciun şi mi se pare că Domnul a făcut această alegere pentru a ne face mai buni şi mai curaţi sufleteşte odată cu trecerea timpului.

Nimic nu se compară cu frumuseţea şi lumina acestei sărbători ce ne aminteşte că Domnul Iisus Hristos este pentru noi lumină de speranţă, flacără veşnică, cu scopul de a ne încălzi sufletele în «iarna vieţii».

Minunea Naşterii este cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla nouă, oamenilor, şi nu în fiecare an ar trebui să ne arătăm recunoştinţa, ci în fiecare clipă ce trece ca o bătaie din palme, ca o fâlfâire de aripi!

De fiecare Crăciun, la bradul împodobit, aud acel verde etern cum îmi spune: «Ai postit, Valentina?», «Câte fapte bune ai făcut anul acesta?». Iar eu nu pot să‑i răspund şi încep a cânta colinde.

«Colinde», un cântec pe care doar dacă îl pronunţi, o melodie dulce inundă sufletul tău şi în faţă apare sălaşul întunecat al Betleemului, dar mai luminat decât orice loc de pe pământ, cu ieslea de paie, iar în ea Pruncul ce va mântui lumea! Eu nu i‑aş dărui aur, căci nu am, ci L‑aş primi în inima mea, unde L‑aş încălzi cu sufletul şi L‑aş păstra pentru totdeauna acolo“[3] (se va preciza credincioşilor cine este autoarea acestui text – vezi nota 3!).

Binecredincioşi creştini,

Iată de ce în acest cuvânt pastoral încercăm să desluşim împreună marea binefacere a Naşterii Mântuitorului pentru vindecarea noastră interioară de suferinţele ce le produc însingurarea, tristeţea, frica şi nemulţumirile de fiecare zi din viaţa noastră, trăită deseori fără Dumnezeu şi fără fratele nostru! Tot omul de aici şi de pretutindeni este şi ar trebui să fie fratele nostru!

Crezul Sfintei noastre Biserici ne învaţă pe toţi motivul înomenirii Fiului lui Dumnezeu: „(…) pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a făcut om“[4].

Acest mare Adevăr, cu „A“ mare, se traduce în înţelesul nostru omenesc prin marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“[5]. Mai mult, Dumnezeu ne-a oferit, prin Întruparea Fiului Său „de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria“[6], darul comuniunii, spre a‑i aduce la Sine pe oameni, ca pe proprii Săi fii! Ca să aibă Dumnezeu pe pământ pe fiii Săi, oamenii, tot atât de apropiaţi şi tot atât de buni „la suflet şi la inimă“ ca şi pe Iisus Hristos – Domnul „Cel Iubitor de oameni, îndelung-Răbdător şi mult-Milostiv“!

Această stare nouă este cea firească! Este cea normală! Este cea adevărată! Urcuşul omului de la decăderea spirituală şi moral-umană la actul sfânt al iertării şi al iubirii aproapelui prin fapta milostivă este scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu. El este prototipul, modelul nostru de urmat. El a primit trupul nostru omenesc, slăbit şi neputincios, pe care, l‑a unit cu firea Sa dumnezeiască, devenind Dumnezeu şi Omul! Omenescul pe care l‑a primit Fiul lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară Maria a fost fără de păcat. A luat din firea noastră omenească doar durerile şi neputinţele noastre nevinovate. Prin jertfa Sa de pe Sfânta Cruce a sfărâmat puterile întunericului şi ne‑a iertat de păcatele noastre, ne‑a chemat la viaţa cea nouă, ne‑a renăscut din „apă şi din Duh“[7] şi ne‑a unit cu Sine „ca să nu mai trăim păcatului, ci vieţii celei noi“[8].

„Această viaţă nouă prin Botez, în Hristos şi în Biserică, este viaţa cea adevărată. Este viaţa în Hristos! Şi noi suntem fiii Împărăţiei, în Hristos“[9]. A fi în Hristos înseamnă a trăi real bucuria eliberării de patimi, a fi stăpâni cu Domnul, asupra lor şi a deveni, cu adevărat liberi de orice presiune a răului „şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine“[10].

Mai nuanţat, trăitorii reali în Hristos încă din această viaţă scurtă şi trecătoare au definit pe drept cuvânt Întruparea sau Naşterea Domnului, îndumnezeirea omului! „Dumnezeu S‑a făcut om, ca pe noi să ne îndumnezeiască în Sine“[11]. „Prin faptul că Fiul, Care este în chipul lui Dumnezeu, «S‑a deşertat pe Sine, chip de rob luând şi făcându‑Se asemenea oamenilor»[12] nu S‑a micşorat în dumnezeire, ci mai adevărat S‑a făcut eliberatorul a tot trupul şi a toată creaţia“[13].

Comentând marele adevăr al îndumnezeirii omului, teologul iubirii, Părintele Dumitru Stăniloae arată înălţător obârşia noastră nobilă, divină, ca fiii Lui Dumnezeu! „Omul nu a fost creat ca o fiinţă despărţită de Dumnezeu, aruncat în lume cu dispreţ, ca să se piardă în ea. În om a binevoit să Se altoiască Dumnezeu, ca omul însuşi să fie altoit în Dumnezeu!… Însuşirile omului sunt capabile să fie mijloace folosite de Dumnezeu pentru manifestarea Lui şi ca prin ele să se adâncească tot mai mult (mai profund – s.n.) în Dumnezeu şi să crească tot mai mult ca om!“[14]. Acelaşi fapt adânc, duhovnicesc, îl arată şi colindul: «Să Se nască/ Şi să crească (în noi, Hristos – s.n.)/Să ne mântuiască (să ne îndumnezeiască – s.n.)». Hristos Domnul, prin Naşterea Sa, vine atât de aproape în lume, pentru lume! Dar El vine şi în interiorul fiecăruia dintre noi! El vine în noi! „El vine pentru noi, nu pentru Sine, dar ca să ne folosească nouă, nu să-Şi folosească Lui prin noi. Nu El câştigă de la noi, ci noi de la El“[15].

Îndumnezeirea omului mai înseamnă, iubiţilor, pentru om, pentru omenirea noastră de totdeauna şi cea de astăzi, pentru fiecare dintre noi: restaurare, rezidire lăuntrică, purificare sinceră, părăsirea răului şi a păcatului. Iisus Hristos mai este cunoscut în opera Sa de mântuire drept Restauratorul omului, după cum şi Părintele Prof. Dumitru Stăniloae ne arată în cartea sa fundamentală: „Iisus Hristos sau restaurarea omului“[16]. Pe înţelesul nostru, omul restaurat este omul reînnobilat, reaşezat în starea harică, prin iertare, în demnitate şi în starea de fericire, ca urmare a actelor de căinţă şi de îndreptare, cu harul Duhului Sfânt şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Biserica Sa. Cât de minunat arată o biserică din timpul Sfântului Ştefan cel Mare, corect şi frumos restaurată, la exteriorul şi în interiorul zidurilor ei! Toţi o admiră, de aproape şi de departe. Se împărtăşesc din frumuseţea restaurată! Cu atât mai mult trebuie să fie admirată şi apreciată ori respectată persoana umană restaurată, îndumnezeită, însănătoşită spiritual şi moral‑uman prin harul lui Dumnezeu şi prin mulţimea semnelor pocăinţei, iertării şi săvârşirii faptelor iubitoare şi milostive!

De aceea, asumarea roadelor duhovniceşti ale Întrupării Domnului, îndumnezeirea omului, ca fapt real şi binefăcător celor din jur este posibilă în societatea noastră atât de secularizată! După cum este posibilă descoperirea bolii prin analize medicale în clinici şi cu ajutorul medicului, tot aşa este posibilă identificarea Bisericii drept „spitalul obştesc“ al vindecării de păcate şi găsirea preotului ca „medic“ spiritual, aducător al iertării oferite de Hristos, prin slujire smerită, blândă şi bună. Aşa cum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa, Dumnezeu-Fiul „S‑a unit cu omul pentru ca omul să se îndumnezeiască prin acest amestec“[17].

Hristos este Doctorul Care coboară în noi „să cerceteze pe oameni, cum cercetează un doctor (de pe pământ – s.n.) pe bolnavii săi“[18]. În acest sens adânc şi duhovnicesc, actul suprem al îndumnezeirii noastre prin Har se adevereşte concret în unirea cu Hristos Domnul în Sfânta Împărtăşanie, care este, cum arată Sfântul Ignatie Teoforul, „medicamentul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Hristos“![19].

Această stare de sănătate sufletească şi trupească dă sens vieţii noastre, în ciuda tuturor încercărilor, necazurilor, bolilor şi lipsurilor materiale. Dacă avem pe Hristos în noi, avem sănătate spirituală şi „sămânţa“ iubirii vindecătoare a atâtor răni deschise de la tinereţe, până la bătrâneţe! Astăzi, la Naşterea Domnului, rana este închisă de Hristos. Cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să ridicăm bandajul, dacă s‑a vindecat rana!“. Vom descoperi, astfel, sănătatea prin credinţă şi „medicamentul“ întreţinerii ei ca relaţie socială sănătoasă, prin „uleiul“ luminos şi tămăduitor al iertării şi al faptelor bune!

Dacă vom cuteza a privi smeriţi în noi înşine şi‑L vom pofti sincer pe Hristos Domnul-Prunc dumnezeiesc în inimile noastre, vom gusta din darul ceresc al îndumnezeirii, ca fapt! Aşa se naşte omul pentru oameni, pentru toţi semenii, pentru credinţă, pentru cultură, pentru popor, pentru ţară, pentru umanitatea răscumpărată din starea de ură, de violenţă şi de moarte! Aşa alegem viaţa! Aşa slujim vieţii! Aşa o apărăm! Întruparea Domnului, cum a arătat marele filosof şi teolog creştin Vl. Lossky, este „o taină mai mare decât facerea lumii!“.

 

Iubiţilor,

Astfel de stări sufleteşti şi de vieţuire în cea mai pură frumuseţe a tradiţiilor sănătoase ale moşilor şi strămoşilor noştri, din căsuţele lor modeste, dar şi din sufletele lor mărinimoase, să ne dea Dumnezeu şi nouă, celor de astăzi, de la sate, de la oraşe, din spitale, din casele de bătrâni, din orfelinate, de pe stradă, de aproape şi de departe de ţară!

Împreună cu tinerii, în familiile noastre – „leagănul“ existenţial al neamului, în Biserică – „mama spirituală“ a poporului român (Mihai Eminescu) şi în societate, să ne întâlnim şi să comunicăm deschis, paşnic şi folositor tuturor! Să aşezăm „lumina“ Betleemului, adică fapta milostivă, de la Hristos, în inimile noastre şi să deschidem generoşi braţele spre semenii mai trişti, mai săraci şi mai bolnavi decât noi. Să le deschidem astfel şi casele de sărbători! Să intrăm cu daruri spirituale şi umanitare în casele lor! Să nu‑i uităm pe străini şi pe cei trişti!

Pentru toate aceste împliniri de fapte milostive în toată Eparhia, din inimă vă mulţumim, preacucernici şi preacuvioşi părinţi, iubiţi dascăli şi mărinimoşi filantropi din parohiile, mănăstirile, şcolile, centrele sociale şi din casele dumneavoastră! În toate faptele iubirii de oameni se vede Hristos de la Betleem! Vă mai rugăm, aşadar, de Sfintele Sărbători să ne pomeniţi şi dumneavoastră în sfintele rugăciuni.

Să avem, cu toţii, parte de pace, de sănătate şi, mai ales, de bucurii netrecătoare de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Bobotezei şi Anului Nou. Să mărturisim împreună, la Naşterea Domnului: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună voire“[20].

Al vostru de tot binele doritor

şi către Hristos Domnul rugător,

CASIAN,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

 

[1]. Matei XVIII, 3.

 [2]. Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni, în col. P.S.B., vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 158‑159.

 [3]. Textul‑mărturisire al Valentinei Florea, absolventă a Colegiului Naţional „Vasile Alecsandri“ – Galaţi (publicat în rev. „Călăuză ortodoxă“, nr. 145, p. 17, în anul 2000), trecută la cele veşnice în urma tragicului accident de la Clubul „Colectiv“ din Bucureşti.

 [4]. Art. 3 din Crezul ortodox.

 [5]. Ioan III, 16

 [6]. Art. 3 din Crezul ortodox.

 [7]. Ioan III, 3.

 [8]. Romani VI, 4.

 [9]. Mitropolitul Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, cap. „A fi în Hristos“, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 28.

 [10]. Galateni II, 20.

 [11]. Sf. Atanasie cel Mare, Epistola către episcopul Adelfie, împotriva arienilor, în col. P.S.B., vol. XVI, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1988, p. 181‑182.

 [12]. Filipeni II, 7‑8.

 [13]. Sf. Atanasie cel Mare, op. cit., p. 182.

 [14]. Nota 990 la textul Sf. Atanasie, în Părinţii Bisericii ‑ Învăţătorii noştri“, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2009, p. 349.

 [15]. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, ,,Iisus Hristos sau restaurarea omului“, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013.

 [16]. Ibidem.

 [17]. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic despre învăţământul religios, în col. P.S.B., vol. 30, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1998, p. 322.

 [18]. Ibidem.

 [19]. Sf. Ignatie Teoforul, op. cit., p. 164.

 [20]. Luca II, 4

Publicat de: admin | 24 Decembrie 2015

Tineri colindători la capelă, în Ajun

P1060649

P1060656

P1060662

Older Posts »

Categorii